În vara anului 1793, se obţinea aprobare de la Viena, pentru colonizarea a 300 de familii din zona Salzkommercut(Austria) şi stabilirea lor la Reşita, din care 71 familii pentru zona Valiug. Pentru această activitate a fost delegat brigadierul silvic Franz Loidl, original din regiunea sus-amintită.
Ordinele primate de acesta, de la împarat, înainte de plecare, spuneau....mergeţi în zona Banat şi acolo să fiţi demni, harnici....şi să nu uitaţi să faceţi locuinţe mai întâi, iar localitatea pe care o veţi înfiinţa să-i puneţi numele meu FRANZDORF(satul lui Franz)...
Drumul de la Viena pîna la Văliug l-au parcurs cu vaporul până la Baziaş, iar de aici cu caruţele până la Valiug, unde au sosit la 28 iunie 1793.
Aici, coloniştii, au găsit paduri seculare, însă au fost atraşi de un spaţiu mai mare, străbătut de Bârzava, cuprins între dealurile din spatele actualei Primării, drumul de la Crăinicel şi respective drumul care vine de la Reşiţa, loc unde şi-au instalat corturile.
Începând cu 30 iunie 1793, organele administraţiei austriece au început împărţirea locurilor de casă, activitate la care a participat şi Franz Loidl, punctual zero identificându-se cu locul unde este astăzi Parcul cu tei.
Putem afirma că Sfânta zi de Sfîntul Petru şi Pavel a anului 1793 este ziua înfinţării noii localităţi de atunci - FRANZDORF - adica Văliugul de astăzi, iar cele 71 familii de austrieci sunt fondatoarele acestei frumoase localitaţi. El va purta acest nume până în anul 1919, cînd Transilvania şi Banatul sunt cuprinse într hotarele României Marii.
În toamna anului1793, coloniştii austrieci improvizează o şcoală, aducând cu ei ca învăţător pe Anton Josef Priklmayer, care profesează pâna în anulul 1808.
Datorită necesităţilor care s-au impus, în anul 1807 s-a construit o şcoală nouă, cu o singură sala de clasă, limba de predare fiind germana, şcoală care, cu unele modificări, a funcţionat până în anul 1962.
Tot în primele săptămâni ale lui octombrie 1793, a început oficierea slujbelor într-o capelă din lemn, primul preot fiind Pater Benedict Braun, care a slujit până în anul 1818.
Dezvoltarea continuă a industriei reşiţene şi, implicit, creşterea nevoilor de mangal, a făcut ca şefii centrului industrial minier Montana Reşita să studieze posibilitatea construirii unui drum de ţară pe ruta Văliug - Piatra Albă - Secul - Reşita, destinat în principal transportului mangalului cu ajutorul convoaielor de căruţe, înlocuindu-l pe cel practicat până atunci cu ajutorul convoaielor de cai. Finalizarea acestui drum s-a realizat în anul 1802, dată de când se şi trece la un asemenea transport .
Începând cu anul 1803, în locul numit "Hommerschupfen" s-au instalat un cuptor de afânare şi două ciocane cu roţi hidraulice pentru forjat fier. Materia prima - fieru l- era adus din Reşita, iar după prelucrare se reîntorcea la uzinele de pe valea Bârzavei.
În acelaşi an, 1803, meşteri italeni construiesc un canal pentru apă cu următoarele dimensiuni: baza de jos 0,75 m, înălţimea 0,90 m, cu deschiderea superioara de 1,50 m. Acesta avea drept scop alimentarea cu apă a unui gater mare, cu 18 pânze, în poziţie verticală, instalat în locul unde astăzi este ocolul silvic. El a funcţionat ca fabrică de cherestea până în anul 1872, când este înlocuit cu unul mai modern şi cu o productivitate mai mare.
În anul 1855, s-a construit drumul dintre Văliug şi Gărâna (Wolfsberg), care, mai târziu, respectiv în perioda 1899-1903, a fost prelungit până la Slatina Timiş prin Brebu Nou (Weidenthal), permiţând accesul spre Caransebeş şi Băile Herculane.
Între anii 1858 şi 1859, numărul coloniştilor a crescut cu încă 40 de familii, ceea ce reprezintă 237 suflete. Aceştia au fost stabiliţi în Crivaia, în 20 case cu 40 apartamente.
Trebuie menţionat faptul că această creştere a populaţiei nu s-a realizat numai cu colonişti, ci şi cu cărbunari din zona Olteniei, precum şi cu populaţie din zonele limitrofe.
În anul 1861, se finalizează clădirea noi biserici catolice, construită din beton, piatră şi cărămidă nearsă, acoperită cu tablă, având şarpantă, patron fiind până astăzi Sfîntul Francisc din Asissi. Biserica a fost înzestrată, de la Kaiserul lor, cu două clopote, altar, cruce şi o orgă cu şase registre, lucruri ce se găsesc şi astăzi în acest lăcaş.
În anul 1862, patronatul Uzinelor Reşita donează bisericii un baldachin, două steaguri, o carte bisericescă şi o cruce, iar prin contribuţia credincioşilor s-a mai cumpărat un steag cu chipurile Sf. Hubertus şi Sf. Iosef. Sfinţirea acestora s-a săvârşit la 23 mai 1869 de către preotul Anton Bartl.
Industria dezvoltată pe firul Bârzavei şi în zonele adiacente (Reşiţa, Bocşa, Dognecea) reclamă căi de comunicaţii moderne, drept pentru care în anul 1863 se construieşte drumul Komitatului Franzdorf-Cuptoare, iar peste 11 ani, respectiv în 1874, se prelungeşte până la Reşita.
Aurul verde al pădurilor, apele Bîrzavei şi a afluienţilor săi, diferenţa mare de înălţime între zonele forestiere ale Semenicului şi Reşitei, toate acestea au creat condiţii dintre cele mai bune pentru abordarea unui mod nou de transport al lemnului - plutăritul - transportul pe apă al lemnelor de la locul producerii lor până la locul de consum. Acest sistem, împreună cu cel folosit până atunci, căuta să răspundă cerinţelor tot mai mari de combustibil necesar industriei Reşitene.
În vederea realizării acestui deziderat, s-au executat lucrări hidrotehnice de o complexitate crescută pentru perioada aceea şi anume asigurarea debitului de apă, construcţia canalelor, tunelelor şi apeductelor. Totul s-a executat numai de mâna omului, în condiţii deloc uşoare şi cu preţuri destul de mari.
În anul 1865, s-a finalizat traseul de plutărit de la Văliug - zona Klaus, unde s-a construit un baraj din buşteni de brad ciopliţi, cu umplutură de piatră, ce avea rol de rezervor pentru apă necesar funcţionării acestui sistem, cu dimensiunile de 76 m, 26 m, şi înălţimea de11,5 m, având o capacitate de 140.000 m3 de apă. Traseul, de 38,9 km, pornea, aşadar, de la barajul Klaus, trecea pe la sud de Văliug şi avea punct final cartierul Lend din Reşita, la aproximativ 4 km de uzine. De la punctul de plecare, cota 714 m, şi până la Reşita, diferenţa de nivel era de 458 m, nivelul apei pe canal variind între 0,50 m-0,60 m, viteza de deplasare 1,08 m pe secundă, timp de plutărit aproximativ 6 ore. Activitatea se desfăşura numai în perioada lunilor martie-august .
În anul 1872, Franzdorful creşte cu încă 20 familii de colonişti, care se cantonează în tot atâtea case construite în locul numit Iosefinental (Poiana Văliug). Întemeietorul acestui cartier a fost Georg Brenan, directorul STEG de atunci, care i-a dat locului numele după cel al soţiei sale, Iosefina.
Zona Văliugului, cu pitorescul ei, beneficiind de ospitalitatea locuitorilor şi deschiderea generată de construcţia căilor de acces, a devenit în scurt timp staţiune climaterică. Încă din anul 1879, aceasta a început să fie vizitată de oaspeţi veniţi din toate colţurile ţării.
În acest context, în anul 1880, episcopul bisericii catolice, Alezander Bonnaz, a sosit ca turist aici, unde a fost încântat de frumuseţea locurilor şi hărnicia oamenilor, fapt ce l-a determinat să doneze bisericii un nou altar, construit la Arad de maistrul lemnar Anton Dengl, cât şi bani pentru confecţionarea Sfîntului Mormânt de către maistru tâmplar autohton „Getini"
Plutăritul a deschis noi perspective privind cantitatea de lemne ce putea fi transportată, însă transportul acestora din exploatare până la locul de aruncare în apă era greoaie şi se realiza cu ajutorul vagonetelor şi al cailor.
Anul 1893 rezolvă această problemă prin introducerea la Văliug a unei noi tehnologii, mult mai productivă, funicularul, care a fost achiziţionat de la firma Bleikert din Dresda şi montat de specialistul Johann Cservenka, făcându-se astfel legătura între exploatările din Semenic şi rîul Bîrzava. Traseul se întindea pe o distanţă de 5.576m, cu o diferenţă de nivel de 500 m. Acest sistem de transport al lemnului, funicular-plutărit, a funcţionat până în anul 1916, când s-a renunţat la el, şi se apreciază că a transportat spre uzine aproximativ 50 milioane metri cubi de lemne.
Pentru Văliug, trecerea timpului a însemnat căutări, muncă şi realizări de excepţie pentru acele perioade. Oamenii sau contopit cu natura, creând permanent forme noi de progres. La patru km în aval de Văliug, la locul numit Cleanţul Sârbului, în 1901 începe o nouă bătălie pentru apă şi pentru o nouă formă de energie: curentul electric. Ing.Ottmar Marcselenyi a efectuat primele cercetări în vederea documentării pentru construirea unui baraj pe râul Bârzava, proiect ce a fost supus aprobării în anul 1903.
După o nouă documentare, ing.Gh. Rupcic şi prof. Univ. Holz aleg definitiv amplasamentul şi dimensiunile barajului Breazova, avizând un nou proiect al cărui autor a fost prof. Univ. Adolf Czako.
Construcţia barajului şi a lucrărilor complementare s-a realizat în perioada 1908-1909 de către STEG, în regie proprie, cu execepţia zidăriei propriu-zise, care a fost efecutată de firma italiana.Lennarduzzi.
La darea în folosinţă, bazinul hidrografic de colectare a apelor a fost de 76,9 km pătraţi, la o altitudine medie de 870 m. Suprafaţa luciului de apă a fost de 12 ha, cu o lungime de 1,95 km şi o acumulare de 1,2 milioane metri cubi de apă. Înălţimea barajului este de 27 m, deschiderea măsoară 90,46 m, nivelul coronamentului este amplasat la o altitudine de 505,5 m, având o grosime de 3 m.
Atât barajul, cât şi digul de completare au fost construite din zidărie din piatră brută, liantul folosit fiind mortarul de ciment, construcţii la care italienii au excelat. Etanşarea s-a făcut cu o şapă din mortar de ciment Portland.
Apa provenită de la baraj a fost dirijată, controlat, print-un sistem de 14,6 km de canale, tunele şi viaduct până în Reşiţa, unde i s-a valorificat potenţialul energetic la hidrocentrala Grebla, asigurându-se în acelaşi timp un procent mare din necesarul de apă potabilă şi industrială a oraşului.
În anul 1916, centrul Văliugului, mai exact primăria, ocolului silvic şi magazinele din zonă au fost electrificate, curentul electric fiind produs de un generator acţionat de apa de la gaterul comunei, zona electrificată primind numele de Oraşul Valiug. Din acel moment, localitatea va fi cunoscută cu trei cartiere. Văliugul de la vale (Văliugul Bătrîn), Oraşul Văliug si Văliugul de la Deal - spre Gozna şi Dealul Drăguţii.
Tot în anul 1916, în apropierea barajului Breazova, găsim, asa cum descrie dna ing Rodica Brebenariu în lucrarea sa „Sistemul Hidroenergetic Complex Nera-Timiş- Bîrzava Superioară", „o clădire austeră, cu o geometrie precisă, cu ziduri groase din piatra, ce sugerează grija cu care cineva protejează o comoară. Comoara nu este o metaforă, comoara chiar există, un hidroagregat, o bijuterie tehnică, având puterea de 450 CP", ce asigura energia electrică necesară minei Secu. De menţionat că acest hidroagregat produce şi azi curent şi este în proprietatea TMK. Aducţiunea măsoară 3,5 km şi a fost realizată între anii 1902-1904 sub forma unui canal de secţiune trapeizodală, cu o pantă de 1%0. Din camera de încărcare porneşte o conductă forţată, cu diametrul de 500 mm, realizată din tole forjate groase, asamblate prin nituire. Hidrocentrala este echipată cu o turbină tip Francis, orizontală, de fabricaţie Ganz-Ungaria cuplată cu un generator produs de aceeaşi firmă. La o cădere de 38 m şi un debit de 2 mc, hidroagregatul mai produce încă circa 300 kW.
O dată cu dezvoltarea siderurgiei la poalele Semenicului, nevoile de apă industrială şi energie electrică au crescut considerabil, aceasta devenind o prioritate naţională. Semenicul, cu întregul bazin hidrografic, a devenit obiect de strudiu pentru specialiştii hidroenergiceni ai vremii.
În schema de amenajare a râului Bârzava, propusă în anul 1944, un rol important era atribuit complexului hidroenergetice Gozna-Crăincel, în care urma să fie folosită apa din viitorul lac de acumulare Gozna. Proiectul amenajării, incluzând lacul de acumulare, centrala hidroenergetică, aducţiunile, castelele de echilibru, camerele de încarcare, conductele forţate şi canalul de fugă, au fost elaborate de prof. dr. ing. Dorin Pavel şi ing.Florin Constantinescu.
Realizarea amenajării s-au desfăşurat între anii 1949-1954.
Barajul Gozna este construit din arocamente, protejat în amonte de tole de oţel, capacitatea de acumulare a lacului ridicându-se la 12 milioane metri cubi apă, care provin din trei bazine hidrografice, - Birzava, Semenic şi Nera. Lucrările de captare şi transportare a apei în lacul Gozna au presupus soluţie de mare originalitate tehnică pentru perioada respectivă, ca de altfel toate obiectivele construite în acest complex hidroenergetic.
Soluţiile folosite la proiectarea şi construcţia agregatelor cu turbină Pelton, cu care a fost dotată hidrocentrala Crăinicel, ce constau în amplasarea pe acelaşi arbore a două rotoare, cu geometrii diferite impuse de debite diferite, au fost o premieră mondială a momentului.
Acest complex hidroenergetic - lacul Gozna şi centrala Crăinicel - de la Văliug a îndeplinit mai multe funcţii şi anume:
-a fost posibilă stocarea unui volum mare de apă, ceea ce a dus la atenuarea viiturilor şi implicit la diminuarea riscului de inundaţii;
- a asigurat necesarul de apă potabilă şi industrială pentru Reşiţa şi industria din acest oraş, precum şi o parte din necesarul de energie electrică a Combinatului Siderurgic;
- cu realizarea hidroagregatelor montate în hidrocentrala Crăinicel-Văliug, Reşiţa devine prima şi, pentru foarte mulţiu ani, singura unitate industrială de echipamente hidroenergetice din România.
MAI MULTE INFORMATII ,CLICK AICI :
http://www.banaterra.eu/romana/toponimii/v/valiug/index.htm
Bucharest
Postări
